CRISTINA MARIAN

„[…] Acțiunile și stările pe care cei patru pictori le slujesc, exprimîndu-i, îi ajută să reușească să iasă din inerția lumii în care trăim. Stările poetice pe care și le provoacă, dincolo de inerția lor, sunt activate în inerția lor de acel «acolo» care exprimă, după cum observă Cristina Marian citîndu-l pe Martin Heidegger: «arta este locul evenimentului, al dezvăluirii, al adevărului, …»”

„[…] Dacă însă ne regăsim în adîncul memoriei noastre adolescente, în dimensiunea feminină a propriei noastre umanități descoperind-o ca pe o constantă a firii și a spiritului ca în desfășurările iconice ale Cristinei Marian, atunci putem să sperăm că-i redăm lumii bogăția, culorile, spontaneitatea și surîsul pentru a obține un «Acolo» care are componenta angelică sau, de ce nu, abisală a umanității din noi.”

Fragment transmis galeriei de Cristina Marian · Vezi catalogul Acolo / There →

Fragment

„…prilej de meditație asupra transparenței lumii și a opacității ei tocmai prin aceste breșe pe care un artist le face, forțând acele bariere ale vizibilului, acea neînțelegere a sensurilor lumii.”

Text integral

Nu o exegeză lingvistică însoțește titlul acestui catalog, ci o meditație pe tema bogăției celui mai înrudit verb cu a fi: trecem pe pământ, ne trecem în timp, ne trece (atât boala, cât și supărarea), suntem în trecere (pe undeva sau pe la cineva), mai trecem cu vederea, ne întrecem (cu cineva, cu noi înșine, uneori chiar cu gluma), petrecem (pe cineva sau cu cineva), lăsăm să treacă (o ocazie sau o viață), dar înainte de toate vorbim despre (marea) trecere...

A trece implică, înainte de toate, situarea într-un interval – fie acesta temporal sau spațial. Anxietatea pe care o presupune trecerea este generată de explorarea unui teritoriu nou: când trecem, pătrundem într-o lume necunoscută, descoperim intimitatea sau extimitatea unui topos (depinde de sensul drumului) și pătrundem într-o zonă a misterului. De aceea, deschiderea unei porți înseamnă, ca gest inițial, începutul unei călătorii. Nu surprinde, în acest context larg, faptul că trecerea devine „metaforă obsedantă” a unei lucrări de artă, iar poarta și pasajul – simbolurile ei fundamentale. Nevoia de a le fixa vizual este, poate, răspunsul la cea mai veche dorință umană: aceea de a opri trecerea.

Traducere editorială din engleză

Am fost mereu fascinați de lumile „de dincolo”, de lumile paralele, cele mai lăuntrice, transcendentale… De momentul dureros al trecerii într-o altă dimensiune. Pentru acest tip de trecere, Constantin Noica a folosit termenul „devenire”: sufletul, individul, ideea trec dintr-o lume în alta. Dacă am privi lucrurile dintr-o perspectivă nematerialistă, trecerea ar fi, de fapt, devenirea. Cristina Marian a ales poarta pentru devenirea noastră către un anumit viitor. Poarta este interfața dintre două încăperi asemănătoare sau dintre două lumi înstrăinate una de cealaltă. Într-o altă formulare, „devenirea” este echivalentă cu „mișcarea”. Astfel, „transformarea” (devenirea) din spatele unei ferestre închise, într-una dintre picturile sale, este însoțită de un vârtej, o mișcare substanțială a aerului, care face, pentru ochiul obișnuit, impenetrabilă lumea de dincolo de fereastra închisă.

„Dincolo” nu este neapărat o altă lume, guvernată de alte legi, spune pictorița; poate fi pur și simplu spațiul public (diferit de cel al propriei case). În acest caz, imaginile sunt mai explicite, contururile mai line, iar atmosfera generală este pașnică. Privite în ansamblu, picturile, care par o serie de cărți poștale — spre final ajung să fie neclare, pierdute în abur — definesc neliniștea dinaintea miracolului presupus al trecerii dincolo, al devenirii.

Poarta care asigură trecerea-devenire se prezintă într-o mare varietate de forme. În același timp, ea rămâne un obstacol care uneori obturează perspectivele, iar alteori eliberează viziuni pentru ochiul avid să întrevadă ceea ce s-ar putea afla „dincolo”.

Cristina Marian ne invită să privim prin ferestrele aburite, prin crăpăturile porții sau chiar prin gaura cheii către lumile „de dincolo”.

„Un loc aparte în universul artelor vizuale contemporane îi revine artistului plastic Ana Cristina Marian, atunci când punctul de referință devine elementul autentic, autenticitatea fiind firul călăuzitor în această căutare a Esenței, dominată de lumină și culoare, ambele, în viziunea artistei, atribute ale libertății interioare și de expresie.

[…]

Un artist complex, care acceptă influențele predecesorilor într-un mod asumat și creativ, cu o înțelegere profundă a dimensiunii spirituale a omului, Ana Cristina Marian, prin arta sa, regenerează și resetează valori, idei, sentimente și mai cu seamă emoția autentică.”