Katalin Julia Hajdu

„Ars magna lucis et umbrae…” — Athanasius Kircher

Fiecare pictor îşi este suficient sieşi! Adesea, însă, preferăm să-i asociem, grupându-i după sensibilităţi, să descoperim înlănţuirea unicităţii lor, lăsând izvorul talentului fiecăruia să treacă discret prin vasele comunicante ale spiritului celorlalţi, într-o unire patetică care să pună în mişcare cascadele de talent ale fiecăruia. Arta lor este ca o orgă de lumini care descrie o epopee grandioasă, un imens spectacol de oglindiri prin care ucenicii îşi întrec maeştrii, iar aceştia se regăsesc în fervoarea tinerilor. Între maeştri, ucenicii-vrăjitori sunt însă verigile care înlănţuie pasiunile, punând cap la cap lucrările de artă.

Marea artă a luminii şi a umbrei a fost, de-a lungul secolelor, un izvor redutabil în care, fenomenologic, artistul s-a oglindit asemeni unui Narcis, sfârşind prin a fi sedus de înfăţişarea sa. Astăzi, pictorul comprimă realitatea mundană, volumul şi corpul, redând materialitatea tangibilă a lumii, dar şi spiritualitatea sa difuză, cea de-a treia dimensiune fiind, mai degrabă, un conglomerat de „trăsături” senzoriale şi afecte, emoţii, inteligenţă, definind interioritatea latentă a autorului.

Nimic nu mai e simplu în pictură! Artiştii sunt „ai luminii” – aparţinând unei „familii” solare, sau „ai întunericului” – „tenebroşii”, întunecaţii, simbolizând altceva care este izvorul nopţii. Disputa dintre ei face elogiul „oglindirii”. Stupefianta descoperire a oglinzii, fără de care lumea noastră ar fi mult mai săracă – în fapt, un proces fizic banal, dar şi „bizar”, al reflexiei razelor solare – l-a împins pe artist să ducă mai departe experimentarea originală în lucrare de artă, nu reproducând banalitatea fizică a lumii, ci provocând speculaţia rafinată prin care percepţia ochiului dă o dimensiune mai adâncă spiritului autor, folosind, paradoxal, opacitatea.

Din opacitate se naşte şi „materialitatea” culorii, adică tainica reflexie a lungimilor de undă ale luminii astrale care face să înflorească viaţa şi excită ochiul:

„În ce mă priveşte, cred cu tărie în puterea de sugestie a culorii; jocul de lumini şi umbre, petele de culoare dispuse la locul cuvenit dau compoziţiei armonia, echilibrul, forţa. Albul, de pildă, fiind, prin excelenţă «curat» şi «simplu», va exprima, cred eu, cel mai bine trăsătura de bază, unanim acceptată a lumii, şi anume puritatea. Cu ajutorul negrului se reliefează, se accentuează forţa, vigoarea acestor structuri”, spune autoarea acestei expoziţii, Katalin Julia Hajdu.

Secole la rând, pictura a trăit prin „clar-obscur” – prin lumini şi umbre – drama maniheistă a reproducerii spaţiului virtual, folosind doar două dimensiuni; eclerajul de atelier a preferat adâncimile spaţiale modelate prin lumini şi umbre, definind îndepărtarea sau apropierea corpurilor de locul sursei vizuale, a produs fiorurile spăimoase care pândeau în întunericul pânzei, dar a reprodus şi elanul vital care însufleţeşte obiectul-lumină.

Care o fi fiind „esenţa realităţii” reprodusă în artă? „Materialitatea” ei empirică sau însuşirile ei cuantice, imponderabile, transfigurante, care ne vin de la soare?! „Clarul” are aici, prin transparenţă, o luminozitate edenică, iar obscurul, adâncimea tenebrelor infernului, necunoscutul. Mereu, în această zonă, s-a consumat dialogul alterităţii binelui şi al răului în societate. Mereu, în aceasta, pictorul nostru găseşte forma aspiraţiilor sale care este „puritatea”. O puritate mai presus de binele şi răul moral, mai presus de relele naturale, de cataclism, de dezastru, de boală. Şi, înainte de orice, mai presus de moarte! Pictorul se întoarce astfel în cosmicitatea sa latentă, redevenind o bagatella indispensabilă în spectacolul lumii, fără de care lumea însăşi nu poate exista. Cel puţin, lumea artei.

Astfel atingem sensul profund revelator la cuvintele clasice ale lui Maurice Denis:

Remember that a picture, before being a battle horse, a nude, an anecdote or whatnot, is essentially a flat surface covered with colors assembled in a certain order. / Aminteşte-ţi faptul că o pictură, înainte de a fi un cal de bătălie, un nud, o naraţiune sau orice altceva, este în primul rând o suprafaţă acoperită de culori, asamblate într-o anumită ordine.

Şi, cum ar spune autoarea acestor picturi, această „ordine” de ecrane şi de pete colorate învederează, în absolut, propria sa idee despre puritate. Ce argument mai „greu”, mai legitim, am putea avea pentru a deschide spaţiile intimităţilor noastre acestei miraculoase arte veritabile şi binefăcătoare.