Impresii critice despre artistul Liviu Bumbu

Importanta si nevoia de sculptura

Apetitul pentru sculptură vine odată ce începi să te interesezi de ea. Sculptura este o componentă esenţială a artei. Sculptura există de când există lumea. Totul în jurul nostru este formă şi culoare. Sculptura le conţine. Nu mai să fim pregătiţi noi să le vedem, aşa cum sunt. Preocupările pentru ceea ce faci sau ai dori să faci, încep să devină permanente. Nevoia de a-ţi exprima viziunile înseamnă exteriorizarea lor către semenii tăi. Dorinţa de „a face“, este ca o beţie, în care din ce bei, ţi se face sete şi ai mai tot bea. Aşa este sculptura pentru cei ce s-au contaminat cu ea, cunoscând-o. Frumuseţea sculpturii constă şi rezultă din dorinţa permanentă de cunoaştere, plăcerea de a o face şi entuziasmul de a o arăta altora, iar apoi, bucuria celor ce-o privesc.

Firi, temperamente, structuri vizionare, artiştii, sculptorii au privilegiul de a şti şi de a vedea cu ochii minţii, lucrarea înaintea noastră, a privitorilor. Spre acea lucrare, el, sculptorul tinde de fiecare dată. Speranţa lui este ca întotdeauna să ne poată arăta chiar mai mult decât poate el să vadă. Sigur că, uneori nu poate să redea întocmai inspiraţia şi viziunea sa, cu ajutorul harului Divin cu care a fost înzestrat, talentul, dar spre aşa ceva tinde. Tinde în măsura în care este conştient de ceea ce el deţine ca dar Dumnezeiesc, de care are datoria să se îngrijească şi să-l ocrotească, să-l dezvolte şi să-l înnobileze, ceea ce face de fiecare dată, cu ştiinţa sa, cu măiestria sa, cu truda sa.

Nevoia de sculptură vine deopotrivă pentru sculptori şi beneficiarii ei, în mod diferit pentru fiecare. Despre frumuseţe în general, despre frumuseţea în sculptură, ori despre frumuseţea sculpturii în special s-au spus şi se vor mai spune multe. Dar atunci când vorbim despre sculptura cuiva anume, căutăm în ceea ce vedem, frumuseţea. Fiecare lucrare în parte are frumeseţea ei, pe care avem curiozitatea de a o căuta şi de a o descoperi, ceea ce ne va da satisfacţie şi bucurie. Vedeţi, crearea de sentimente, prin astfel de obiecte, prin intermediul artei, a sculpturii, adică prin imagini vizuale obţinute print-un amestec special de ingrediente (cum ar fi: idee, viziune, materiale, tehnici, talent, măiestrie şi mister), dozate individual de fiecare artist, sculptor, în cantităţi diferite numai de el simţite, ştiute şi alese, apoi frământate bine în minte şi pe urmă muncite să fie făcute spre a fi arătate nouă. Scoase astfel la vedere de undeva din nevăzut, opera de artă devine vizibilă, mai ales celor care au ochi să vadă şi să observe, nu numai să vadă pe unde calcă. Să vezi aşa ceva, înseamnă să vezi mai mult, să vezi în ea şi dincolo de ea, să vezi mai mult decât să nu dai peste ea. Sculptura nu trebuie să aibă rolul de a-ţi sta în cale, de a te încurca, către ea trebuie să te duci, să o cauţi, să o descoperi, să te ţină lângă ea, să te bucure şi să pleci fericit cu ea în suflet.

În general, fiecare artist lucrează pentru aceia care văd şi simt ca el, şi îi poate converti şi pe alţii, care au fost atraşi de acea parte de mister pusă în lucrare. Totul merge către nivelul suprem de simţire al omului, care este gustul. Dacă nu este pe gustul lui, a privitorului, în general se spune că nu e bună. Sau, el, privitorul mai poate ceda, atunci când chiar dacă nu e pe gustul lui, dar dacă îi spune cumva cineva demn de încrederea lui că e foarte valoroasă, şi dacă mai are şi bani să o şi cumpere, atunci merită. Dar tot nu-i place. O ia pentru că e o afacere, o tezaurizează o vreme, ca apoi de pe urma căreia poate să scoată, fireşte, bani. Dar, până să se ajungă la o lucrare care să fie pe gustul celor mulţi, şi să placă, o lucrare trebuie să treacă prin multe etape de pregătire, peste care artistul nu poate să treacă. Mai mult, va căuta să le şi îndeplinească cât mai bine pe fiecare în parte, să fie mai novator, mai personal cu putinţă. E lucru greu! O sculptură, o lucrare de artă, se face greu. Nu oricine care face orice poate fi considerat o lucrare, şi mai ales să fie o lucrare de artă. Mai este adevărat şi faptul că, fiecare nivel de cunoaştere şi dezvoltare socială îşi are artiştii săişi publicul său, care au aceleaşi nevoi artistice de satisfăcut ca fiecare dintre noi.

Lucrarea de artă trebuie să întrunească nişte condiţii, pe care să le conţină. Frumuseţea este dată de conţinutul ei. Când ajungem să vorbim despre gustul artistic, despre frumuseţea artistică şi despre plăcerea de a sta în preajma unei lucrări de artă, care sunt stări de simţire deţinute de fiecare dintre noi în mod diferit în cantitate şi calitate, constatăm că situaţia ajunge infinit diversificată. Maxima ne spune că „De gustibus non est disputandum“ ¹. Aşa este, dar gustul se poate educa permanent, atât în creşterea nivelului cantităţii de calitate cât şi a rafinamentului ei. Calitatea şi fineţea frumuseţii diferă de la caz la caz. Diferenţa între calităţile de frumuseţe o face calitatea educaţională, dorinţa de a cunoaşte cât mai mult şi talentul înnăscut. Muncă continuă şi de calitate. „Este ciudat cum obişnuinţa modelează gusturile şi ideile“ ². Mediul în care creştem şi ne dezvoltăm, în care ne educăm, ne influenţează şi ne modelează gustul şi ideile. Preferinţele personale au fost, sunt şi vor rămâne opinii subiective, astfel încât ele nu trebuie considerate ca fiind greşite, pentru că percepţia este cea care este în fiecare dintre noi. Ca să consideri o percepţie ca fiind greşită ar trebui să compari şi oamenii între ei, şi atunci vei constata sumedenii de diferenţe care nu pot conduce către gusturi comune. Dar se întâmplă să existe simţiri asemănătoare, şi atunci şi la nivelul gustului pot exista asemănări. De aceea, nu pot fi judecaţi greşit cei cu opinii diferite de ale noastre, mai ales în ceea ce priveşte o lucrare de artă. De obicei se spune cam aşa: „Lucrarea asta îmi place. Nu ştiu de ce, dar îmi place mult! Are aşaaa, ceva care... Nu ştiu! Dar îmi place.“ Privitorul, uneori, nu ştie ce să spună despre o lucrare de artă, de ce îi place, de ce nu-i place, pentru că el nu este întotdeauna obligat să ştie să-şi explice anumite lucruri legate de lucrarea de artă. Lucrările noastre ar trebui să depăşească graniţa de adresabilitate către raţionalul-mental, şi să se îndrepte către părţile de simţire, care crează emoţii. „Lucrurile mai presus de fire, pot fi înţelese prin credinţă“ ³. Lucrarea de artă are datoria de a fi hrană pentru sufletul nostru.

Câteodată, chiar de multe ori, suntem în situaţia în care nu trebuie să înţelegem unele lucruri, doar să le simţim şi să le iubim, ca să-l parafrazez pe Oscar Wilde dintr-un dicton al său. La tânărul artist Liviu Bumbu, se întrunesc aceste condiţii. Este un iubitor de sculptură şi un împătimit. Lucrările lui sunt făcute cu dragoste şi pasiune. Modelează şi prelucrează bronzul cu migală dându-i bucuria cu care el lucrează. La fel face cu lemnul şi piatra. Este şi foarte productiv. Dar, deopotrivă timid. Aş încerca să-i sugerez mai mult curaj în creaţie, şi de ce nu chiar tupeu în artă. Sfioşenia pote fi bună în alte situaţii, dar în artă trebuie sa fii clar, limpede, curajos, să îţi impui puntul de vedere cu forţă. Trebuie avută în vedere şi durata de viaţă a lucrărilor. Este ceva foarte important şi dificil de explicat, dar util pentru lucrările de artă. Viaţa lucrărilor poate fi şi ea mai scurtă sau mai lungă. Dar de ce depinde asta? De plăcerea şi bucuria de a căuta să faci o lucrare, de la idee, de la conţinut, de la material şi tehnică. Totul. Observăm în lumea artelor vizuale că întâlnim lucrări care plac mult în timp, chiar de mii de ani, şi altele care plac mai puţin, din ce în ce mai puţin sau chiar deloc. Legătura dintre opera de artă şi privitor are conotaţie profundă. Nu este uşor de atins o astfel de ţintă. Nu ştim decât atunci când lucrarea va fi fiind gata şi va fi fost supusă atenţiei publicului şi timpului. După cum vă puteţi da seama, „răul“ deja trebuie să fie produs, ca să poată să se declanşeze tot acest proces. Sunt situaţii în care o lucrare crează senzaţie de moment, iar după un timp totul se stinge, după cum sunt alte situaţii în care lucrările sunt mai puţin gălăgioase la debut, dar beneficiază de o durată lungă de viaţă. Găsim de asemenea şi situaţii în care lucrările se „nasc“ moarte, iar altele se bucură de un mare succes de la primul contact cu publicul şi convieţuirea cu lucrarea poate fi de mare durată, sau chiar veşnică. „Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri“ ⁴. Noi ne credem a fi un fel de Dumnezeu al lucrărilor noastre, care trebuie să existăm în lucrare, alături de lucrare. De nedespărţit. Aşa cum noi, lucrarea Lui, nu putem trăi fără Dumnezeu, nici lucrarea nostră nu poate să existe fără noi. „Arta e făcută pentru a tulbura. Ştiinţa linişteşte“ ⁵.

Astfel, la Liviu Bumbu ne întâlnim cu teme de compoziţie figurative (vezi lucrările în bronz) sau non-figurative (cum sunt lucrările făcute în lemn sau piatră), unele cu abordări de părţi figurative. Gândirea compoziţiilor este gândirea unui sculptor, care cunoaşte materialul în care urmează să se exprime, adaptându-şi ideea la material. Întâlnim un fel de compoziţii la lucrările de bronz, o alta la cele în lemn, cu o întreagă dantelărie făcută, pentru că se preta materialul, şi o compoziţie diferită, monolitică la lucrările din piatră. Mai putem vedea moduri de abordări diferite ale aceleiaşi teme sau compoziţii, ce au fost tratate plastic în mod diferit, în conformitate cu materialul. Acestea sunt calităţi pentru un sculptor, de a şti să te joci cu ideile, cu compoziţiile şi cu materialele, fără să fie vreo problemă. „Arta nu imită, ci creează“ ⁶.

Dezvoltarea ideilor este o altă calitate pe care o putem vedea la sculptorul Liviu Bumbu. Varietatea de idei născute pe aceeaşi temă ne arată unitatea de gândire şi profunzimea, temeinicia, intensitatea, autenticitatea şi seriozitatea, de a pătrunde sculptura. Lucrările au prospeţime, prezentându-ni-se nouă ca fiind uşoare şi cuceritoare. Noi  nu vedem în lucrări travaliul din spatele lor. Siguranţa cu care  sunt făcute, transparenţa şi claritatea imaginii, le fac să ajungă uşor la privitor.

Susţine cu uşurinţă forma, controlează suprafaţa, alternează tipurile de modelaj, fixează şi încorporează în întreg suprafeţele lustruite cu cele frământate. Lucrările lui Liviu Bumbu sunt lipsite de monotonie prin varietatea lor, prin jocurile alternante de mişcare a volumelor şi a suprafeţelor din interiorul lucrărilor, fără să-şi piardă însă unitatea şi personalitatea pe care Liviu Bumbu o are. Nu e lucru uşor să îţi faci o lume a ta în care să te mişti, iar după ce ai creat-o să poţi să îi inviţi şi pe alţii să o parcurgă. Lumea imaginată de Liviu Bumbu astăzi o putem vedea, cea de peste câţiva ani o vom aştepta. Accederea într-o lume nouă nu este totdeauna la îndemâna noastră. Lumea nouă înseamnă trudă multă şi şansă. Vizionari de felul lor, artiştii ne arată periodic materializarea viziunilor lor. Lumea lor, odinioară vizionară şi imaterială se transpune şi trece în lumea reală, scoasă la lumină de artiştii plastici. Însuşi omul este o sculptură. Figura umană, o lucrare făcută din lut. „7. Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu“ ⁷. Tot ce este în jurul nostru. Şi este viu. Sunt forme vii şi colorate. Colorate prin interior, nu la suprafaţă. E o minune lumea toată ce ne înconjoară. Şi formele sculpturale antice erau odinioară colorate. Cum mai sunt şi s-au păstrat unele, celebrele statui egiptene, greceşti etc. Cât dacă e să vorbim despre frumuseţe, putem vorbi despre frumuseţea plastică a formelor sculpturale, despre frumuseţea feminină în sculptură, despre frumuseţea figurilor umane în sculptură. „De la frumuseţea naturii, a florilor, a animalelor, a trupului omenesc, a astrelor, a raporturilor matematice, a luminii, a pietrelor preţioase, a hainelor şi chiar a lui Dumnezeu şi a Diavolului, antologia semnată de Eco în cartea numită Istoria frumuseţii, trece în revistă modul cum a fost percepută frumuseţea de-a lungul secolelor“ ⁸.

Sigur că se poate vorbi foarte mult pe această temă. De asemenea, s-a şi scris foarte mult. Şi totuşi, ce este frumuseţea? Ce este frumosul? S-a ajuns la multe şi diverse concluzii. Tot ce este natural şi făcut cu naturaleţe este frumos. Doar noi, trebuie să avem ochi pentru a vedea această frumuseţe. Ochii noştri trebuie pregătiţi să vadă frumosul. Nu tuturor oamenilor care văd li se dă şansa să vadă şi să cunoască frumosul. Această calitate şi şansă de a descoperi, de a te bucura şi desfăta cu frumosul, se dobândesc prin educaţie şi cunoaştere. Prin geniu. Există o frumuseţe calculată matematic şi o frumuseţe vizuală. Uneori ele se suprapun. Renaşterea ne-a demostrat acest adevăr. Şi astăzi încă se mai lucrează la această temă, ea fiind deschisă cercetării. Auzim şi vorbim zilnic despre diverse tipuri de frumuseţi, despre frumuseţea sufletească, despre frumuseţea spirituală, frumuseţe fizică, frumuseţea proporţională, frumuseţe compoziţională, frumuseţe ideală sau chiar de o frumuseţe combinată, spunând că frumuseţea interioră a cuiva se poate vedea, se poate citi, se exteriorizează pe frumuseţea chipului său, finisând-o, dându-i strălucire. Ca apoi să poţi citi printr-un astfel de chip, finisat desăvârşit, către interiorul lui. De-a lungul întregii istorii a imaginii gustul faţă de frumos a căpătat schimbări, date de modificarea felului de a percepe gustul, care a dus la perioade de timp în care a dominat un tip de gust pentru frumuseţe şi frumos, în defavoarea altora. Dar cu certitudine, există frumuseţea lucrului bine făcut, care dăinuie şi durează. „Frumuseţea nu a fost niciodată o valoare absolută şi imuabilă, ci a cunoscut chipuri diferite în funcţie de perioada istorică şi de ţară“ ⁹.

Aşa sunt sculpturile lui Liviu Bumbu. Ele vor trece proba timpului rămânând în marja gustului nostru. Nu există ceva mai mulţumitor pentru un artist, decât să-şi vadă şi să-şi revadă lucrările în timp şi el însuşi să se uite la ele şi să constate că după un anumit timp care a trecut peste ele încă îi mai plac.

Felicitări şi succes!

Aurel Cucu, sculptor