Impresii critice despre artistul Liviu Mocan

“În aspiraţia de a-şi adecva cu eficienţă activitatea dinamicii accentuate proprie fenomenului cultural actual, Muzeul Naţional de Artă Cluj şi-a afirmat, mai stăruitor în anii din urmă, pe lângă funcţiile sale tradiţionale, vocaţia de spaţiu al proceselor şi experienţelor artistice, cu un rol activ în selecţia, promovarea şi consacrarea valorilor artistice contemporane. Acestei direcţii a activităţii Muzeului i se integrează şi organizarea expoziţiei sculptorului clujean Liviu Mocan, a cărui creaţie, de mare amploare şi de o incitantă complexitate, reprezintă o contribuţie notabilă în domeniul sculpturii româneşti contemporane.
Privită retrospectiv, printr-o selecţie semnificativă a lucrărilor realizate de artist timp de mai bine de două decenii, creaţia sculptorului Liviu Mocan sfidează definiţiile şi încercările de clasificare rigide, definitive, sculptorul situându-se, fără complexe, într-un spaţiu aflat între domeniul propriu artistului conceptual (care elaborează un proces de dezvoltare) şi domeniul artistului tradiţional, care produce obiecte artistice care există prin ele însele. Indiferent de etapa în care au fost realizate (şi de titlul generic al ciclului căruia i se integrează), lucrările sale implică o bază conceptuală consistentă, structurată în jurul ideii centrale a misticii creştine - Învierea, structură de care se leagă, la diverse niveluri, modalităţile sale de exprimare concretă. La acest nivel, nemijlocit, sunt foarte semnificative aspectele tactile şi materiale ale lucrărilor, plăcerea nedisimulată cu care sculptorul foloseşte materialele cele mai diverse: lemnul, bronzul, marmura, piatra - uneori în combinaţii surprinzătoare şi generatoare de spectaculoase efecte vizuale - cu vitraliul, cu piatra semipreţioasă, şi cu materiale organice (coarne de animal) sau textile (sfoara de cânepă colorată). Deşi artistul este foarte receptiv la plăcerile pe care i le oferă materialul, forma plastică nu este latentă în material - ea preexistă ca idee ce poate lua corp într-un limbaj de forme proteic şi în materialele cele mai imprevizibile. Fiecare lucrare se referă, se leagă şi creşte din alte lucrări în cadrul unui sistem complex, cu o densă încărcătură spirituală de esenţă creştină, continuând să existe şi prin ea însăşi, ca artefact.
Terenul comun al aparent disperatelor cicluri de sculpturi este ideea, ce aparţine domeniului vast, integrator şi recuperator al gândirii simbolice. Demersului autoreflexiv al artistului (concretizat în propunerea unei anume selecţii din ansamblul vast al operei sale) i se alătură, complementar, demersul organizatorilor, vizând situarea “instalaţiilor” realizate cu piesele create de sculptor în zona unei interactivităţi moderate: solicitarea privitorului la o atitudine simultan detaşată - reflexivă şi implicată - atât prin afectivitate, cât şi prin dorinţa de a desluşi semnificaţiile multiple ale “metaforei în acţiune”, care este actuala expoziţie Liviu Mocan.”

Dr. Livia Drăgoi
cercetător ştiinţific principal
Director al Muzeului Naţional de Artă Cluj


Liviu Mocan, personalitate aflată în deplină maturitate creatoare, a durat în două decenii o operă sculpturală autentică, originală, întemeiată pe o ferventă spiritualitate creştină. Curajul, adâncimea trăirii creştine, fraternă unei impresionante înzestrări creatoare, a unei formaţii plastice deosebite dar şi a unei serioase culturi, i-au permis sculptorului Liviu Mocan să depăşească adversităţile, greutăţile şi să-şi urmeze neabătut destinul. Întreaga sa creaţie – complexă şi pilduitoare în formă, linie, culoare, dar şi în cuvânt – se plăsmuieşte în orizontul sincerităţii, a unui acceptat şi deplin sacrificiu de sine. În universul său se resimt ecouri ale ethosului satului românesc transilvan în care şi-a petrecut copilăria, nevoia lucrului “bine făcut”, moştenită de la strămoşi lemnari, de o aleasă modestie şi seriozitate. Sculptorul mărturiseşte:
...sculpturile sunt lacrimile mele,/…ascultă-mi rugăciunea, Mărite/ pleacă-ţi urechea la dalta mea./ Ecouri ale propriei mele dăltuiri îmi sunt dăltuirile./ eu nu sculptez, eu reverberez/ la cântecele tale cereşti cutie de rezonanţă eu sunt”. Mai apoi, în poezia “Psalmul meu 108”, clamează: “deşteptaţi-vă ciocane şi dălţi!/ mă voi trezi în zori de zi/ te voi lăuda printre popoare Doamne/… Te voi ciopli cu zgomot/ în îndelungi tăcerile mele….
Originalitatea creaţiei sale fiind una de esenţă, motivele majore ale concepţiei sale generează cicluri de lucrări, fiecare operă valoroasă în sine, se alătură unei configuraţii globale de mare frumuseţe şi adâncime spirituală. Amprenta spirituală, calitatea plastică a fiecărei imagini se încastrează plenar într-o reţea ce reverberează la marile întrebări esenţiale ale secolului, la frământările artistice ale epocii, oferind un răspuns întotdeauna înnoitor şi inspirat prin creaţia sa. În primele cicluri: “Ipostaze” (1976-1977), “Mari Spirite” (1977-1998), “Monumentalia” (1980-1999) în sculptura sa se simte înclinarea balanţei spre un posibil real, evocat poetic, majestuos sau cu accente tragic expresioniste. Artistul primeşte suportul afectiv al soţiei sale şi al familiei de care este profund ataşat – se nasc astfel ciclurile dedicate acestora – “Mama” (1986-1989); “Ai mei”1985-1995) în care, prin forma plastică, sunt sugerate tandreţea, bunătatea, iubirea. După 1985 opera sa capătă un viu impuls, o nouă fizionomie, dezghiocată sub imperiul bucuriei descoperirii depline de sine ca om şi ca artist, bucurie catalizată şi de contactele frecvente cu arta europeană şi cea americană din stagiile petrecute în străinătate. Tendinţele de conceptualizare a imaginii se adâncesc, metafora propusă de sculptor devine consecvent revelatorie iar calităţilor sale de monumentalist din primele cicluri li se adaugă acelea de organizator al spaţiului exterior, transformându-l într-un areal plastic; sculpturile acestea, intens comunicative, se situează adesea, prin configuraţie şi semnificaţie, mai aproape de accepţiunea de instalaţie. Liviu Mocan realizează în ţară şi străinătate proiectele: “Hiob und Seine Freundes” (1992), Ludwigslust, Germania, “Calea Apei” (1989), grădina casei artistului, “The Family of spirals” (1991), Anderson University, SUA, “The Rivers” (1992), Colorado Springs, Co., SUA.
Opera sa este unanim recunoscută ca valoroasă şi artistul este invitat să participe la manifestări de anvergură în ţară şi străinătate, simptomatice pentru climatul spiritual şi plastic al acestui sfârşit de mileniu (“Sacred Arts”, Wheaton, SUA, “Apolcalipsa”, Ludwigslust, Germania, ”Corpus”, Budapest, Ungaria, “Bunul Samaritean”, Cluj, etc).
Sculptorul reuneşte lemnul, piatra şi bronzul; de obicei în acest tip de lucrări conceptuale - instalaţii - lemnul exprimă viaţa, organicul cu ce are el mai frumos şi esenţial. Spre exemplu, în 1991, “The Family of Spirals” de la Anderson University, SUA, realizată din stejar roşu, mărturiseşte maturitatea unui artist conceptual pentru care jocul concentrat al celor şapte spirale, cu diferite tipuri de cioplire în sensul fibrei şi în contra ei, reprezintă simbolurile însăşi ale vieţii. Impresionantă este şi creaţia sa care transfigurează novator mari embleme creştine (“Crucificarea”, “Bunul Păstor”, “Iov”, “Beţalael”, etc). Cu curaj şi înzestrare plastică deosebită, el introduce în mod original elemente puţin obişnuite în sculpturile sau instalaţiile sale în lemn - mici oglinzi, vitralii, exprimând nevoia sa esenţială de puritate augmentată de fervoarea sa creştină. El trece decisiv pragul către metafora revelatorie. Încă din ciclul “Între crucificare şi zbor” (1976-1996), artistul este frământat de ipostazierea renunţării de sine, a purificării, idee adâncită în “Living Principle” (1991-1992), în “Seminţe” (1983-2000) şi mai ales în “Jug pentru voluntari”. În aceeaşi ordine de idei pot fi considerate şi cele două piese expuse la Sacred Arts, pentru care este şi premiat la Billy Graham Centre Museum. Poate că artistul şi-a împărtăşit cel mai bine atitudinea faţă de artă cu cei cărora li se adresează expoziţia de la Cluj, 1994 – “Socluri”, anonimă, fără vernisaj, gândită de artist ca o mică “murire” - ofrandă în care comunicarea se desfăşoară nestingherită. Simptomatice în acest sens sunt şi versurile sale din poezia “Sămânţa”: “murind,/ nici măcar - priviţi-mă/, nu zice bobul de grâu/ - …ştiind el ceva despre ziua de mâine”.
Ciclurile prezente în expoziţia deschisă în sălile Muzeului Naţional de Artă: “Seminţe” (1983-2000), “Stâlpi” (1994-2000), “Dialog” (1998-1999),”Povestea Meşterului Beţalael” sau “Rugăciunea unui sculptor” (1996-2000), urmăresc conceptual şi plastic victoria Învierii asupra Morţii. Întrupate în opere din ultimii ani apar ipostaze definitorii, embleme, sămânţa bunătăţii şi dragostei, sămânţa idee, sămânţa flacără dar şi seminţe copii înaintea germinării, precum şi jertfa irosită (seminţe căzute pe drum de piatră, ce-şi pierd şi semnificaţia, şi conturul). Această modulare sintetică a formei plastice, jocul suprafeţei şi al luminii, utilizarea bronzului sau a metalului în chip haptic, franjurat, rugos, neted, lucios, într-un etern şi continuu dialog între înţeles luminat şi explicit şi anguasat tainic sau întunecat în plan plastic apare ca raport între figurativ şi nonfigurativ. Acest lucru este în special evident în “Dialog” şi mai ales în ciclul “Stâlpi” şi în proiectul “Însemn pentru memoria martirilor clujeni” - propunere de excepţie în arta monumentală, de mare putere comunicativă şi originală configurare plastică şi urbanistică. Ciclul “Povestea meşterului Beţalael” a fost integrat în această expoziţie, în mod simptomatic la acest ceas de împlinire artistică dar şi de serioasă cumpănire existenţială şi artistică. Artistul Liviu Mocan, arheologizând, surprinde în acest ciclu esenţa “rânduielii meşterilor întru Domnul” (Exod 3/1-6). Maestrul ales, Beţalael, este “umplut cu duh de înţelepciune, de pricepere şi de ştiinţă pentru tot felul de lucrări”. Pornind de la modulul centaurului, artistul ipostaziază, evocând meşterul şi primirea darului. Pe tors apare amprenta “Chipului Suprem” al reprezentării, informalul artistic fiind învins prin configuraţie revelatorie. În “Beţalael şi pânza de păianjen” apare explicit conceptul de “Reţea comunicativă” – tentaţia acesteia – artistul fiind răstignit pe reţea. Reţeaua răstigneşte forma, poate distorsiona sensul pozitiv – personajul rupt în faţa “a prea mult ştiutului” şi a”prea puţin spiritualului” – în fapt un nou Prometeu înlănţuit în reţeaua lumii noastre. Pentru Liviu Mocan, actul de creaţie trebuie să vină pe urmele Marelui Creator, el reface ordinea, binele, frumosul şi adevărul – perturbaţia negativă fiind întotdeauna depăşită. În “Meşterul, sărăcia şi jocul” artistul reflectează cu o autoironie eliberatoare de convenţii şi, în mijlocul unei imagini aparent derizorii, cu inflexiuni postmoderne, apare puterea jocului imaginaţiei, direcţia luptei şi a speranţei. Potenţarea jocului la un nivel spiritual ca premiză a desfăşurării configurării artistice poate fi decelată în “Beţalael şi vitraliul”, “Beţalael şi fragilitatea”, etc. În acest ciclu, emblemele pilduitoare de mare nobleţe plastică apar ca proiecţiuni ale confruntărilor sculptorului cu tentaţia sofisticării, a tehnologiei, a travaliului, a locului său în lume. În “Beţalael şi munca sa” gestul repetitiv al mâinii este subliniat prin luminarea dozată a suprafeţelor. Utilizarea luminii expresive apare şi mai evident în “Moartea lui Beţalael” şi în “Înălţarea lui Beţalael”. Aceste embleme-esenţe nu au o ordine neapărat cronologică, ele vin în reverberaţie unele cu altele, se cheamă sau se resping reciproc într-o unică totalitate, asemenea procesului de creaţie.
Ardenţa viziunii sale spirituale şi plastice face ca imaginile propuse să se înscrie parcă într-un ritual în care treptele devenirii sunt totdeauna situate axiologic. Artistul vizează, aşa cum mărturiseşte în versurile sale, ca: focul să ardă în bronzul lucrărilor/, să adie pădurea în ciotul de lemn/, să transpară în trupul de sticlă al vitraliului cerul, norul şi stelele mici.
Puternică şi vitală, opera sculptorului Liviu Mocan este o contribuţie de seamă la dezvoltarea sculpturii româneşti din secolul nostru. ”

 

Dr. Alexandra Rus
cercetător ştiinţific principal
Muzeul Naţional de Artă Cluj


 
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...